Omu tovarăş
[de NEAGA COSMIN]
În prima zi se trezi cu faţa ei în cap şi cu o erecţie dureros incomodă în chiloţi pe care nu reuşi să o liniştească decât după vreun sfert de oră şi apă rece. Nici nu ştia că de fapt prim-planu respectiv îi făcuse stop-cadru-n creier toată noaptea ca o pată. În timpul zilei, o uitase de câteva ori, luat pe sus de vreo circumstanţă sau alta, dar revenindu-i de fiecare dată când rămânea singur şi fără ocupaţie. Seara reuşi să evite vreo oră a se uita la peliculă, dar respirând greu, cu uşa debaralei parcă vibrându-i în ceafă şi suferind ca un fumător care-ncearcă să se lase. Dar nu fuma, nu fumase niciodată de când se născuse, cu câţiva ani înaintea războiului, la Piteşti..., nu-şi cunoscuse tatăl autoexilat în URSS ca să scape de Doftana şi, după toate probabilităţile, facţiunea moscovită ori nu-l plăcuse, ori ajunsese să nu-l mai placă, fiindcă nu s-a mai întors niciodată.
Imediat după dictatul de la Viena, în noaptea de 13 pe 14 septembrie îşi pierde şi bunicii, aceştia numărându-se printre cei 157 români masacraţi la Ip de trupe horthyste cantonate la Şimleul Silvaniei împreună cu membri ai Nemzetőrség şi câţiva localnici maghiari. După 3 ani, încep bombardamentele aliate asupra Piteştiului pentru a opri producţia de petrol cu destinaţia Germania, iar familia, deja prea ciungită, se mută la Sibiu. Seceta şi foametea lui 1946 îl lăsă fără mamă şi cu o insuficienţă circulatorie. Începu să lucreze mult prea devreme ca holoangăr la construirea de căi ferate, locuind în barăci câţiva ani. Ajunse slab şi înalt la limita bărbăţiei pentru că lopata şi scaunele nu-ţi dezvoltă coloana, dar, cu toate astea, acest tip uman, modelat încă din primele zile ale socialismului, avea să supravieţuiască schimbării culorii şi a mileniului.
Odată cu intrarea în câmpul muncii, fu îmbrobodit de maistrul şef ce îl introduse partidului, luptei de clasă şi ideologiei comuniste. Adolescent naiv, nu înţelesese mai nimic, dar, singur pe lume, adorase frăţia mondială a tuturor proletarilor atât de mult încât voluntaria de fiecare dată când se cerea. Aşa ajunse unul dintre cei mai activi în falsificarea alegerilor din 1946, fără să aibe încă drept de vot şi nici cea mai vagă idee a dedesupturilor.
Doi ani mai târziu află entuziast din Scînteia cum, în sunetele Internaţionalei, directori în cămăşi de cânepă şi muncitori cu muşchii încă tremurând de muncă, dar voci înălţându-li-se neşovăitoare, întâmpină naţionalizarea: ”Să băgăm însă bine de seamă, tovarăşi! Întreaga fabrică lucrează azi pentru noi. Duşmanul va încerca să ne împiedice drumul. Cine va uita asta e la fel de primejdios ca însuşi duşmanul!”.
Implicarea acerbă în acţiunile partidului îl mută din colonia de lângă Teiuş la Bucureşti, unde, la o şedinţă, fu recunoscut după nume de unul dintre membrii facţiunii din închisori, acum un influent profesor universitar, ce-l avea la inimă pe tatăl lui. Întrebat ca favor ce i-ar place să muncească, răspunse printr-un colaj de şabloane memorate inconştient, că îi place munca în general, oricare ar fi ea pentru că numai munca ridică omul spre cele mai înalte culmi ale revoluţiei.
– Bine-bine... dar aici în capitală sunt multe domenii... Ce ai văzut să-ţi placă într-adevăr? insistă tovarăşul profesor.
Atunci, lucind tot, povesti prima lui întâlnire cu filmul la Cinema Patria unde văzuse “Crucişătorul Potemkin”. Fu de ajuns pentru o pregătire profesională ce-l făcu monteur la Sudioul Sahia proaspăt construit.
A doua zi, sub geamurile ce se luminau, încă inconştient, dar cu aceeaşi imagine în cap, îşi frecă erecţia în cearceaf până o epuiză şi adormi. Se trezi cam târziu, bănuind ce se-ntâmplase din felul în care i se lipiseră chiloţii de burtă şi simţindu-se vinovat ca ultimu gomorean, se-mbrăcă repede şi fugi în staţia de autobuz mirosind a spermă ca un câine cu lanţu prea scurt. Pe Aviatorilor 106 C, se interesă pe listele cu filme şi nu găsi niciunde vreo referire la vreo producţie de felul acela şi, cum reuşise să desluşească între decoruri diverse obiecte împrăştiate acum prin tot imobilul unde locuia, unele plânse, altele moarte şi celelalte în magazia de lemne, cum nu existau figuranţi şi cadre cu utilaje sau alte maşinării prea scumpe de închiriat, bănuia că studionul de filmări fusese chiar în clădirea respectivă astfel reduse din cheltuieli, nu mai era nevoie de apelul la nici un fel de parte terţă ce ar fi putut îngreuna sau modifica filmul independent neînregistrat de nici o autoritate, deci inexistent.
Descoperirea îl întranspiră instant: prin bucuria de a avea acele role numai pentru el încolţea o panică de aproape-l luă cu beznă. Fu salvat pe moment de un nou film sovietic importat de Sovromfilm cu care îşi continuă ziua: “Belinsky”. Deşi la suprafaţă un biotop din secolul XIX, cu un critic literar ce conta prea puţin în firul narativ şi care doar dădea autenticitate dezbaterilor ce reciclau diverse figuri literare ţariste deviindu-le cu barosul în morala că poporul trebuie să-ţi fie călăuză. Habar n-avea că filmul fusese terminat în urmă cu câţiva ani buni, dar Stalin ceruse refilmarea mai multor scene, astfel întârziind premiera.
Nu înţelegea limitele impuse de cenzură ca lobotomizante, ci ca utile, era unul dintre cei care credeau în benevolenţa aproape deistică a socialismului peste toate, un credincios genuin, complet înafara oricărei informaţii legate de motoarele maşinilor mascând execuţii în garaje, detenţii în haznale, interogatorii fără capăt, asasinări cu şobolani, nevinovaţi spăşind ani de zile şi multe de nespus. În condiţiile astea, acele role erau pentru omu-n cauză ca un cal pentru populaţiile precolumbiene, ca o măslină pentru eschimoşi, ca o sticlă de Coca-Cola pentru boşimani sau ca un vaporizator HX 4052 pentru un câine. Nu aveau nici o legătură cu realismul socialist, complet externe lui Mitrea Cocor pe care îl idolatriza pentru cum conducea reforma agrară în satul natal, povestea celor două era peste nivelul de înţelegere al omului nou care era – tovarăşul.
Chiar şi o figură ca Belu Zilber, un pretendent erou al luptei de clasă, era peste posibilităţile lui de înţelegere, pentru că regimul îl excomunicase pe moment afară din istorie. Puterea de propagandă a cinematografiei fusese prea mult pentru el..., mai mult, nu concepea ca un film să fie ficţiune, în capul său, toate filmele care-l formaseră prezentau adevărul curat ca un nou-născut. Nu e nevoie să dai prin flăcări o cultură ca să-i eviţi părţile ce te sabotează, e destul accesul interzis, ca o cortină blocând în teatre cel de-al patrulea perete, cel înlăturat anume pentru a exista conceptul de spectacol, iar el trăia sub o putere ce încuraja uşile închise şi cortinele, cu cât mai metalice, cu atât mai bine, o putere ce nu digera spectacolele fără filtre, filtre din cauza cărora nu înţelegea firul celor cinci role..., doua dintre ele aveau un scurt generic propriu, o alta părea evident de o cu totul altă poveste, iar celelalte două păreau să fie o continuare a oricăreia dintre celelalte. Toate păreau, nimic nu era cert în acest film interbelic care avea un procentaj cam mare de actriţe – având în vedere că abia la 19 noiembrie 1946 femeile din România votează pentru prima dată – pe lângă cele câteva scurte apariţii ale unui personaj masculin care la un moment dat părea reprezentat de un alt actor decât în celelalte scene, care se şi închideau logaritmic în prezenţa bărbatului cu despărţirea celor două. Oricum, personajul nu era gras ca să fie chiabur, nici slab să fie dintre săraci, ci era oarecum atletic şi era orice altceva decât activist. Alte tipuri umane în filme nu ştia, indiferent de epoca acţiunii filmelor, ele trebuiau să anacronizeze aceleaşi tipuri umane, un laitmotiv imbecilizant, când luptele nu erau de fapt nici de clasă, nici de rasă, ci de plasă.
Fără un personaj central masculin, filmul părea să facă parte dintr-o mişcare burghezo-moşierească, cosmopolită şi anti-patriotică. Faptul de a-l deţine îl aruncă pradă panicii care-l ţinu treaz toată noaptea, ameţind în aşternuturi sentimente de vinovăţie faţă de partid amestecate cu reverii pe baza scenelor din film.
A treia zi, buimac, ajută fără să ştie la pierderea filmului “Fum” ajuns de curând în arhiva studioului, îl confundă cu o rolă de resturi rămase de la nişte actualităţi şi-l trimise la casat. Fiindu-i imposibil să-şi mai continue ziua în condiţiile acelea de nesomn, acuză o migrenă groaznică, aproape imperialistă şi se întoarse la casa pe care o numea a lui, deşi era a lui numai cu ajutorul legii numarul 119 din 11 iunie 1948 care îi făcuseră pe proprietarii imobilului să dispară într-un niciunde mai ars decât neantul, după ce mai întâi fuseseră aduse la primele etaje familii de ţărani din cele mai variate şi întunecoase colţuri de ţară cu care trebuiseră totuşi să se împace cumva în ciuda tuturor impertinenţelor căutate şi chiar instigate de regim.
Câţiva ani apartamentul de la ultimul etaj rămăsese gol mai puţin câteva seri pe lună când un tovarăş mai membru decât majoritatea populaţiei aducea aproape de fiecare dată câte o altă tovarăşă pentru educaţie leninist-marxistă într-un nud crud. Se pare că alcoolul îl cam spărgea la gură – Băî! Unii e mai tovarăş decât alţii! Lua-i-aş pe pulă mustaţa lu Iosif să i-o iau că-i mai tovarăş ca toţ’... – pentru că după un timp dispăru şi el pe undeva, eventual la Ştei să ajute frăţeşte Sovromcuarţu cu spolierea bunurilor româneşti şi în special cu minereu ăsta de nu ştie nimeni de prin puţuri ce e, da’ mor pe capete..., cu personalului de specialitate exclusiv sovietic ignorând procedeele de exploatare raţională şi măsurile speciale de protecţie, ducând sovietele mai aproape de supremaţia atomică cu 17.288 tone de uraniu metal, ca plată a datoriilor de război, net defavorabile economiei româneşti.
Când se mutase acolo cu ajutorul aceluiaş tovarăş ajuns între timp doctor din profesor, cancerul roşu se retragea spre o pauză, mulţi din duşmanii poporului fuseseră anihilaţi sau impotenţaţi la nivelul de paria, cu Stalin mort, partidul era prea ocupat a-şi epura propriile rânduri..., avansări, retrogradări, ştii cum e..., fiecare hienă pe lângă hoit îşi cerea bucăţica... Acum, oamenii deveniţi tovarăşi, aveau nevoie să uite, aveau nevoie să trăiască, omul nou avea nevoie de un răgaz să procreeze, să-şi simtă împlinit scopul vieţii prin progenituri.
Trăise în gazdă până atunci la o femeie bătrână şi fiica ei prea mare, amândouă urând pe toată lumea indiferent de culoare şi prin asta supravieţuind ca-ntr-o cutie neagră. Nu reuşea să stea nicicum în casă cu ele şi dacă nu era destul de obosit nu reuşea nici să doarmă, de asta ajungea de multe ori să piardă vremea după servici prin gară, confundându-se cu mulţimea şi respirând din ea diverse fraze de laudă la adresa proletariatului ce deja îi erau ştanţate-n cap până aproape atingea o stare de euforie. Noua locuinţă îi linişti traiul, dar îşi păstră obiceiul de a pierde vremea prin gară.
A patra zi, se trezi înainte de zori, cu capul golit de filme. Fierse apă şi, completând-o cu rece, reuşi să facă o baie într-o jumătate de cadă. Pe când să se îmbrace, îşi dădu seama că e duminică şi n-are ce să caute la Sahia. Ieşi să-şi cumpere de mâncare şi ceva de băut, ceea ce făcea foarte rar şi numai în condiţii aparte, dar neştiind cu ce să-şi umple timpul, iar cărţile de dialectică proletară fiindu-i complet externe în acel moment, un distilat cu aromă de vodcă i se păru perfect.
După ce mâncă, gustă vodca şi trase cearceaful de pe vechiul proiectorul pe care-l salvase de la casare când veniseră noile aparate de la Intreprinderea de Stat Tehnocin. Îl manevra tot timpu cu mare grija, considerându-l capabil să cedeze în orice moment fiind mult mai batrân decât el însuşi. Nici una dintre rolele de sub masa proiectorului pe care reuşise să le copieze la studio nu-l atrăgea, nici măcar favoritul Potemkin. Scoase lada de lemn din debara. Se uită lung la ea fără să o deschidă, îşi rulă încă o dată în minte marea de probleme pe care i-o putea aduce şi simplitatea predării ei la o autoritate competentă, trase aer în piept, deschise lada, scoase rolele şi o dădu pe una de mâncare proiectorului, fără să ştie că acele imagini sunt un protest împotriva inegalităţii relaţiilor dintre sexe şi a sexualizării imaginii femeii ce rămâne centrală în cultură şi azi, reasigură bărbaţii de puterea lor sexuală şi totodată neagă orice sexualitate a femeii alta decât cea construită de bărbaţi .
Văzuse peliculele deja de zeci de ori, nu îi stătea capu la ele, se tot gândea la zvonurile despre deportări pe care nu le crezuse niciodată..., se înjură în cap şi-şi spuse că exagerează, panicard hipersensibil. Îi atrase atenţia femeia de pe perete ce asculta la radio o nouă-nfrângere a armatei, şi, înfuriată de impotenţa soldo-sculilor ălora, manevră o sabie din umbrelă-n kendō, cealaltă-i intră-n joc de-o tură, până le intrară respectivu, un oarecare să fie şi el..., dar ele se printrerupe, se preface că altceva, că nimic anume şi punctează zâmbind languros, pe sub gene, pe când cealaltă e deja dincolo, el întreabă că cam cum mai e, iar ea, mai feminină în prezenţa lu domnu... Ca atunci când, după cearta dintre cele două, se aranja în oglindă, ca şi cum s-ar fi adunat prin ochi de-o mască, să evite-n vreun fel o acuză parcă plutindu-se ca peturi în jur. Şi pe perete nu mai e niciunii, decât lumină de lampă..., şi respectivu, şi domniţele nu se mai erau decât acolo-nfasuraţi pe role de cutiuţa aia ce încă mai zbârnâia pe masă. Rămase câtva cu ochii-n peretele luminat, gândi la ultimele zile şi cum i se-ntorseseră toate ca o butucă-n valuri şi spuse-n camera goală:
– Sinema iz fabiulăs! şi lătră din mână prin lumină pe perete.
După câteva ore se trezi beat şi ieşi să se plimbe, mâncă dintr-o patiserie sărăcăcioasă şi ajunse la gară unde nu găsi masa proletară ca de obicei, ci indivizi încercând să-şi păstreze curcubeul interior în ciuda atâtui roşu şi auriu. Ajunse înapoi acasă seara şi zăcu epuizat o vreme într-un fotoliu. Când îşi mai reveni, îşi mai turnă nişte vodcă şi puse în proiector rola preferată. Undeva spre sfârşitul celei de-a doua treimi era scena cu prim-planul care-l absorbise. Aproape reuşi să ardă rola tot rederulând-o şi pierzându-se odată cu camera în ochii aceia orgolioşi care-şi alungau disperarea cu o impertinenţă anihilantă. O simţea mai aptă vieţii decât ar fi putut fi el vreodată, mai competentă în orice situaţie, îmbinând masculinul şi femininul pentru a-şi deveni propria unealtă de ieşire, în timp ce frica de a fi înlocuit îl cuprindea, spărgând invizibilul celui de-al patrulea perete peste omu tovarăş, bucati de moloz mute se făcură noroi peste el şi prin toată camera. Într-un final înţelesese, cele doua femei se iubeau peste toate barierele fizice, psihice şi sociale din cauza cărora ajungeau în atâtea scene să-şi odrăslească-n cap una pentru cealaltă câte un spin gros ce se ascuţea într-o secundă ca alţii-n zile. Izolat în beznă, nu mai ştia cum să creadă că e lumea filmului, ficţională sau reală..., şi i-ar fi băut din puţulică, da’ ce sirop să se mai fie în saboţi de cauciuc? Poeticu gâdilatului unui fir de transpiraţie pe frunte, masculinizarea mâinilor prin muncă şi seri întru depăşirea normei..., ce să caute siroapele-ntre astea, nene? Bucaţi întregi din role trebuiau să cadă afară din orice ar fi putut fi filmul, deoarece jartiera e duşmanul de clasă, iar tovarăşu trebuia să decidă viitorul peliculei cât mai curând, altfel întârzierea-i era suspectă..., omu ar mai fi lăsat situaţia să putească între un niciunde şi altu la el în sertare, dar nu mai ştia cine e el, omul sau tovarăşul?
A cincea zi îşi duse munca la capăt aproape mecanic. Nu-şi mai făcu plimbarea zilnică prin gară, merse acasă, unde stătu vreo oră pe un scaun în faţa lăzii cu fruntea-n palme. Îşi aminti cum arăta apartamentul când primise cheia, nimeni nu făcuse curat după perioada tovarăşului ce educa tovarăşe cu membrul care nu era de partid şi despre care omu nostru n-avea nici un habar, decât unele bănuieli după numărul cam mare de sticle goale abandonate care pe unde. Un praf gros îngria toate, trebuise să scoată tot afară, bucată cu bucată ca să spele toată uitarea-n care căzuse apartamentul. Debaralei îi venise rândul ultima, fiindu-i laterală, o evitase mai multe luni în care se instalase definitiv aproape golind o cameră şi încoronând în ea proiectorul căruia îşi imagină că îi dă ulei de rapiţă cum îi dădea Făt-frumos jăratec calului.
După ce scoase din debara mai multe rânduri de aşternuturi, haine şi covoare transformate de molii în gunoi, într-un colţ parcă aştepta o ladă de lemn anonimă la prima vedere ca o gheată nepurtată. Înăuntru găsi o agendă, câteva batiste, o pereche de pantofi cu toc, mai multe teancuri de fotografii, o rochie şi pe sub toate, cinci role de peliculă. Răsfoi agenda şi fotografiile, încercă rochia, care, subţirel cum era, îi venea destul de bine, mai puţin la umerii pe care i-i cam aduna un pic..., nu mai probase nici o rochie până atunci, îi plăcu cum îi flutură pe lângă coapse şi gambe..., pantofii nici nu-i băgă în seamă fiind sigur că n-are nici o şansă să-i poată încălţa, în schimb îşi flutură sieşi o batistă în oglindă, îşi trimise o bezea, râse şi, când simţi prea mult sânge adunându-se pe sub poalele rochiei, se dezbrăcă oarecum ruşinat şi începu să pună rolele în proiector una câte una. Se uită la toate complet prostit, după care, în aceeaşi stare de prosteală, termină curăţenia, puse toate înapoi în ladă şi o băgă în debara, apoi adormi.
Astea se întâmplau cu aproape o săptămână în urmă, cea mai lungă din câte îşi putea aduce aminte. Încă pe scaun cu lada în faţă, decise să o păstreze şi că ar fi mai bine pentru somnul lui dacă ar evita-o câtva timp. O duse în debara şi închise uşa. Stătu la geam uitându-se cum se-nserează şi gândindu-se că era om..., că asta n-are cum să se schimbe, cât despre tovarăş..., acesta era numai o formulă de adresare care avea să se schimbe.
[1] Maggie Wykes & Barrie Gunter (The Media and Body Image, 2005): “Ways of seeing women”, pp. 38.
