Am deschis la întâmplare caietul şi am scris unde am apucat. Am ajuns să cred că sîntem singurele care-şi mai dedică timp pentru repetiţii după dispariţia lui M.
............................................................................ Şi ce să scriu despre ele, nu ştiu...
Astăzi am ajuns la finalul cărţii lui Sadoul: Istoria cinematografului mondial, după care am revenit la Péret
Tot ce reţin din non-chant d’amour e „la courbe de tes yeux ne peut plus faire le tour de mon cœur”. Jeny nu mai vrea să lucreze cu M. Are senzaţia că asistă la reconstituirea a ceva fals. Mă gîndesc adesea dacă n-am mai trăit şi eu viaţa asta de căprioară de porţelan.
Mie mi s-a părut că e doar o chestiune de orgoliu, i-am scris bileţele şi i le-am strecurat pe sub uşă:
Stai, tu mă simt ca sub cascada iguacu alunec pe săpun din creierul ăla al tău iesecam mult fum
semnat Anonimul
M. ar fi făcut-o oricum de mai demult, iar cu Jeny nu mai poţi vorbi decît despre cum ar fi să ne sinucidem chiar în timpul înregistrării. Când mi-a spus asta, brusc am simţit nevoia să fug la baie. Atunci cînd moare cineva şi aflăm, normal ar fi să ni se oprească funcţiile şi necesităţile biologice, dar ele nu se opresc, …sîntem biologie.
Dorinţe primitive mă încearcă, aşadar !adio.
18? februarie 1983
Filmăm la „Obsidian”, sînt distrată, în loc să mă pună pe gânduri, comportamentul lui Jeny mă amuză, se poate să renunţăm la scena ocultă. Sîntem nişte cuconete delicate, desigur.
Mă interesează mai mult ideea lui M. de a construi totul pe argumente ştiinţifice şi apoi visul ca element eliberator. A trecut un an deja de atunci (???) Mi-ar plăcea să împrumut din modul lui exact de a gândi.
„Tulburările cognitive şi behaviorale ajung să eclipseze deseori atacurile de apoplexie şi pot afecta calitatea vieţii. Pacienţii care suferă de epilepsie pot avea defecte cognitive, care afectează atenţia, memoria, viteza mentală şi limbajul, precum şi funcţiile executive şi sociale. În plus, aceste probleme sunt deseori ignorate sau diagnosticate incorect.”
Am visat din nou ceva legat de atacurile lui M., părea că se agaţă de ultimul strop de demnitate. NU există o singură cale, sînt mii de drumuri, mii de culori, toate la fel de reale şi de posibile.
Ce mi-a mai plăcut teribil era că, în pauzele dintre secvenţele spectacolului, când orchestra noastră se pregătea să o pornească din nou, bătrânii începeau să tuşească. Dar nu numai unul, ci mai mulţi. De parcă asta au aşteptat în tot timpul care a trecut: să tuşească şi să răguşească. M-am apărat de ei cu puterea gândului, după sfatul lui M.
M. pot să mă întorc la tine? M. pot să mă întorc prin tine? M. pot să mă întorc în tine?
E scena în care spun Sînt o femeie sofisticată.
E linişte.
Demonii şi clovnii au plecat acum.(de ce-mi vine să rîd)
18 → 19 februarie,
Ce coşmar cu miros de patchouli!
Pînă la urmă nu ştiu unde duc toate experimentele lor, Jeny spune că e absurd ce facem. Azi am fiert numai legume veştejite, bani nu mai sunt pentru costume, nici pentru redecorare.
Lumină, moarte şi umbră. Insomnie, am început să număr bătăile inimii, în ordine inversă, cum a numărat, probabil, şi el.
60 59 58 57 56 55 54 53 52 51....
poza e din camera în care am repetat ultima oară cu M. acum 3 luni
... şi nici o amintire care să ne salveze.
31 martie 1938
Am găsit un bilet de la Jeny. Spune că M. a uitat-o într-o carte pe care a împrumutat-o de la ea. Versurile mele preferate:
acest călător trudeşte să ajungă la destinaţie peste abis cu ochii-n pământ, şopteşte „oare nu se mai sfârşeşte această durere nemuritoare care mă bîntuie?" ai devenit calea care ne duce spre distrugere fii blestemat fii abolit anihilat ochii, picioarele, şoldruile încep să se mişte încă un sacrificiu care murdăreşte piatra de mormânt a disperării noastre în timp ce mă înarmez cu rugăciuni totul e mişcare, totul stă nemişcat pe drumul durerii pe calea morţii
Cred că fără M. nu mai are rost să mai învăţ tabelul original pentru scena de mîine.
