Melodrama nu este o stare, o direcţie, un curent sau o predispoziţie atitudinală. Melodrama este o fabrică de sensuri.
Asumarea sa echivalează cu un salt în afara propriei fiinţe perceptive: cel care trăieşte melodrama este conştient de exagerarea estetică, individualizantă şi particularizantă a propriilor trăiri.
Melo-dramarea rezidă în asumarea tragică sau nu, a unei imense singurătăţi. Individul îşi “joacă” sieşi piesa propriilor trăiri, proiectate prin lupa exagerării. Hiperbolizarea sentimentului este un soi de aruncare “înainte” în dorinţa disperată de a atinge înţelesul, care devine însă absent – se deplasează fatidic “înapoi”.
Actul melodramatic impune şi o conexiune antagonică şi specifică în mod exclusiv trăirii umane: fugă exagerată după sens, dublată de acceptarea voluntară a sentimentului ridicolului.
Ridicolul nu echivalează doar cu “negativul” sau absenţa primului termen invocat, sensul, ci şi cu supralicitarea sa intenţionată. Ridicolul poate fi o specie hibridă de sens: o direcţie percepută în mod deformat, care la rîndul său acţionează deformant la adresa lumii exterioare individului melodramatic.
Melodrama guvernează tot.
Adio homo faber sau homo politicus – începe dictatura lui homo (melo)dramaticus.
Melancolie, nostalgie, ironie
Balet semantic după Jean Starobinski
Plecînd de la celebra butadă a regelui Soare, l'état c'est moi, se poate dezvolta o aserţiune nouă, cu implicaţii teribile pentru întreaga psiho-socio-patologie umană – melancolia este egală cu eului.
Nu poţi să te trezesti într-o unitate evidentă., directă şi angoasantă cu propriul tău sine fără să devii melancolic. Între tine şi fulguranta ta fiinţă se instalează astfel un vid neliniştitor şi cu efecte subversive. Melancolia conştiinţei de sine este o maladie care a înspăimîntat fiinţa umană încă din primele sale zbateri întru devenire. Pe vremuri melancolia se trata cu leacuri complicate şi rare, care vizau în principal suprimarea acelei substanţe amăgitoare şi nefaste, care era Bila Neagră.
Materie inconsistentă fizic, dar cu profunde simptome psiho-fiziologice, această licoare neagră se transforma într-un soi de Styx interior, care guverna din umbră statuia umană. Mai tîrziu melancoliei i s-a confiscat statutul de maladie şi a fost redusă doar la o simplă predispoziţie atitudinală. Ironic, melancolia a continuat să facă victime, cu precădere în rîndul celor care-i negau existenţa – pandemia s-a declanşat în modernitate.
Cumva putem spune că dialectica societăţii umane este o dinamică a melancoliei şi a melodramei:
Vorba lui Hobbes, omul era singur şi melancolic – şi tocmai de aceea i-a inventat pe ceilalţi. Ceilalţi au devenit la un anumit fatidic şi terifiant moment un tip de nou de Eu şi mai mare şi mai însingurat. Atunci s-a revenit la eu-l mic şi posedat doar de melancolia lui. Societatea ne învaţă să fim melancolici împreună, devenind astfel un fel de mare sanatoriu sentimental.
Suntem într-un mare spital prin care bîntuie melancolia, învăluită în mantia melodramei – uite aşa aflăm, fără să ne dedăm filosofiei, că Nimicul totuşi există.
